Pentru ca ziarul in caare a aparut are un site de doi lei si nu pot sa ma bazez pe faprul ca o sa intre cineva acolo,pentru ca imi place cum a iesit si pentru ca ma gindesc ca s-ar putea sa fiti curiosi si sa aruncati un ochi, am zis ca ar fi bine sa postez si pe blog interviul pe care l-am facut zilele trecute ca sarcina de servici. Asa ca l-am postat. Na!!
Cornel Constantinescu, directorul care păstreaza viu spiritul anilor ’60 şi atmosfera concertelor de la “Căsău”
Puţini sunt buzoienii iubitori ai rock-ului, folk-ului, jazz-ului sau blues-ului care să nu fi auzit sau să nu fi stat măcar o dată de vorbă cu Cornel Constantinescu, directorul de la “Casău”, care, deşi se declară un adept consacrat al “vechiturilor”, şi-a păstrat spiritul tineresc şi rebel de pe vremea când se întâlnea cu prietenii pe terasa de la “Gârboveaţă” sau făcea nopţi albe împreună cu Florian Pittiş, Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, cei de la Iris şi mulţi alţii, reuniţi în Clubul Z.
A fondat prima trupă de folk din Buzău şi a cântat cu alte câteva trupe de rock, dar consacrarea şi-a cunoscut-o ca organizator al Festivalului TOP T, pe care, împreună cu oamenii din echipa de organizatori, l-a făcut să devină cel mai vechi festival de acest gen din ţară.
Reporter(adica eu :P ): Printre admiratorii genului eşti cunoscut de majoritatea drept unul dintre veteranii rock-ului buzoian, unul care a făcut parte din primele găşti de rockeri din oraş şi din primele trupe buzoiene. Cum şi când ai prins “microbul”?
Cornel Constantinescu: In liceu, când eram la Eminescu, până în clasa a XI-a jucam fotbal la juniori, la fosta METALUL, iar un coleg de-al meu cânta în liceu cu încă patru (Dorin Costache îl cheamă, acum a plecat în Olanda) şi m-a auzit cântând odată, aşa că mi-a zis “hai mă, să cânţi cu noi”. Aşa m-am împrietenit cu ei, au dat un spectacol acolo în Eminescu şi, poate nu-ţi vine să crezi, era lume cum vezi la concertele alea mari de pe vremuri , cu Elvis, cu nu ştiu ce..., deci, se călcau în picioare, ţipau. Eh, aşa era atunci, în perioada aceea, prin anii ’69-’70. Am cântat cam un an şi jumătate în trupă, pe urmă, cam prin ’73, m-am apucat să cânt la chitară - am fost autodidact – şi am înfiinţat prima trupă de folk din Buzău, Civitas, împreună cu un flautist, Traian Muşat. Cântam la manifestări din astea literare, concerte înaintea unor trupe... Apoi, în perioada ’74-’76, cam aşa ceva, am fost într-un nucleu, să zic eu, “elevat” de muzicieni, am făcut parte din Clubul Z, care s-a numit mai târziu “Clubul de la ora 7” al lui Relu Gherghel. Acolo i-am cunoscut pe marii folk-işti şi am văzut chiar şi primele trupe; de exemplu, am văzut Iris-ul la primul concert în România, fără Minculescu, era cu Nuţu Olteanu, Emil Lechiţeanu şi cu “Pralea” Nelu Dumitrescu, la tobe. Nuţu a plecat pe urmă în Suedia, Emil a plecat în State... Deci, am văzut primele concerte ale trupelor mari care sunt acum la noi, am văzut ultimul concert a lui Phoenix înainte de a pleca din ţară; la două săptămâni după concert au fugit în Germania. Şi Harap Alb în prima formulă, cu Cristi Minculescu, ce să mai... a fost o perioadă mişto.
Rep.: Concertele astea bănuiesc că nu erau în Buzău.
C.C.: Nu, asta în Bucureşti, în fosta Casă de Cultură de pe strada Eminescu. Am fost la concerte şi ca organizator la Gala “Săptămâna”, şi aşa i-am cunoscut pe toţi. I-am cunoscut bine pe “Moţu” Pittiş, pe Nicu Covaci, pe Mircea Vintilă, Baniciu.
Venind în Buzău, am cântat prin mai multe trupe de rock, Manuscris, OK, Probă de microfon; chiar am luat premii la început la festivalul TOP T. La primele trei ediţii, am participat ca interpret. Cam asta ar fi... am cântat cam până în ’89, după care devenisem organizator la TOP T şi mă lăsasem de chitară.
Rep.: De ce? Nu voiai să intri în conflict de interese?
C.C.: Nu, nu era niciun conflict de interese, pentru că din ’86 eu n-am mai cântat pe scenă aici (Casa de Cultură a Tineretului – n.r.). Adică am cântat, dar în alte trupe, trupele Casei de Cultură a Tineretului. Ziceam că m-am lăsat de chitară dar mai pun mâna pe ea, aşa, din când în când.
Am făcut ce am vrut, NOI ne-am făcut viaţa frumoasă
Rep.: Ai trăit perioada anilor de glorie ai rock-ului şi erai şi la vârsta la care puteai trăi din plin acele vremuri. Care era atmosfera prin Buzău în perioada respectivă? La ce intensitate se trăiau acele vremuri?
C.C.: Da... în primul rând, aveam părul mai lung decit al tau, doi ani am stat netuns. Bineînţeles că am avut conflicte cu ăştia care erau activişti, comunişti, dar nu prea i-am băgat în seamă şi mi-am văzut de ale mele. Asta voiam să zic. NOI ne-am făcut viaţa frumoasă, chiar dacă nu aveai voie să cânţi aia, nu aveai voie să... nu ştiu ce. Am făcut ce am vrut noi şi atmosfera era frumoasă, pentru că eram un cerc restrâns de prieteni. Nu prea ne duceam noi prin cârciumi sau mai ştiu eu pe unde; erau locurile noastre – vestita Gârboveaţă, cofetăria – pe urmă în cercuri de prieteni, în cluburi literare. Cam ăsta era Buzăul, fiind oraş mic, cercul era foarte restrâns, în Bucureşti era cu totul altceva.
Rep.: Cu activiştii am înţeles că nu aveai cum să te împaci pe vremea aia, dar acasă, cu părinţii, ai avut aceleaşi discuţii?
C.C.: Nu, n-am avut probleme. Maică-mea chiar făcea o soluţie cu coji de nucă verzi şi-mi îngrijea părul ca să aibă un luciu deosebit. M-am tuns târziu, pe mine revoluţia – de fapt involuţia, că după 12 ianuarie a fost lovitură de stat – m-a prins cu părul lung. Aveam şi părul lung şi barbă. Am umblat cu părul strâns în coadă până prin ’94. Ştiu că în ’94, când am făcut TOP T-ul în Sala Sporturilor, aveam părul lung.
Rep.: Dacă tot am revenit la TOP T, ce te-a determinat să intri în rândul organizatorilor festivalului?
C.C.: Cum îţi spuneam mai devreme, la primele ediţii din ’83 până în ’86 am participat ca interpret, compozitor, vocalist chitarist, am luat şi premii cu Civitas la folk, cu Proba de Microfon şi Manuscris la rock. n ’86 am fost angajat aici, la Casa Tineretului, şi am participat ca organizator alături de o echipă foarte bună. Era Călin Gheţu director, eram eu adjunct – funcţia era alta, instructor principal mi se pare – Radu Gabriel, actorul, şi Nicuşor Tănase, care e profesor la Şcoala Normală. Eram o echipă bună şi cam toţi “eram cu rock-ul”, aşa că am făcut festivalul, cu toate problemele care erau atunci.
Rep.: De exemplu?
C.C.: Se cereau textele de la toate trupele, trebuia să le trimitem înainte, să le permită, să le dea aprobare de la Consiliul Judeţean... Dar semnam noi sau Gheţu punea ştampila, şi se cânta. Ştii ce cântau Timpuri Noi sau alte trupe atunci...
Cei care ascultă muzica asta nu sunt din ăia care nu-şi termină şcoala
Rep.: Vă gândeaţi că TOP T-ul o să ajungă cel mai bătrân festival de rock din ţară?
C.C.: Rock-ul este un mod de viaţă. Eu întotdeauna l-am considerat aşa, pentru că-ţi dă libertatea de a gândi şi de a gândi altfel. n general, cei care ascultă genul ăsta de muzică nu sunt din ăştia care nu termină şcoala, adică sunt în general băieţi deştepţi... copii deştepţi. Mă uit şi la generaţiile astea care vin; majoritatea rockerilor sunt de la Hasdeu, Eminescu, Liceul de Artă. n rest, se ascultă cu totul altceva, despre care nu vreau să pomenesc.
Revenind la TOP T, a fost greu la început. L-am făcut în ’91 şi apoi, un an, nu am mai putut să-l facem. Nu era Legea sponsorizării, era un vid, un gol. Abia în ’93 l-am făcut mai “moale” şi din ’94 a început să meargă şi a mers în continuu. O problemă a fost că pierdusem echipa aia – a plecat Radu Gabriel, a plecat Gheţu, a plecat Nicuşor Tănase. Dar au venit alţii, a venit Florin Artene, a venit Tolea Poştovei; nu i-am găsit eu, au venit ei alături de mine. Din ’94 am colaborat şi cu Florin, care era angajat aici, şi cu Tolea şi o perioadă cu Adi Vişteanu, care răspundea la DJTS de partea de tineret. Am mers înainte şi eu vreau să apuc ediţia 30. Şi aşa, acum tot greul îl duce Tolea, că el se ocupă aproape de tot, eu mai mult semnez. Am rămas, vorba lui “Moţu” Pittiş, cu vechiturile; aveam o emisiune cu Florin Artene la radio, îi zicea “Magazinul de Vechituri”, şi “Moţu” ne-a zis: “Voi, când v-aţi gândit la vechituri, v-aţi gândit la mine!.”
Rep.: Ştiu că şi el era o prezenţă obişnuită la Buzău şi la TOP T.
C.C.: A participat la câteva ediţii. Pe cel din ’94 l-a prezentat în întregime. Intr-un fel, ne-a şi impulsionat în perioada aia grea. Ca o chestie inedită, nostimă pentru alţii, dar pentru mine nu, în ’94, din cauza lipsei de bani – am plătit Holograful la vreo 10 ani după aia – am ajuns la spital. Am făcut criză de anxietate şi am ajuns la spital... Ce să-i faci, cere sacrificii şi rockul ăsta.
Rep.: Inevitabil, în toată perioada asta ai luat contact şi te-ai împrietenit cu o serie de personalităţi din mediul ăsta, nu neapărat artişti...
C.C.: Pentru mine, perioada prolifică a fost perioada de la Clubul Z, în Bucureşti, când i-am cunoscut pe majoritatea. De asta spun că pe urmă a fost uşor de făcut TOP T-ul, având relaţia deja creată cu ei. Mai ales cu Moţu, că m-ai întrebat mai devreme de el, care a avut în ’89 52 de şedinţe – aşa le zicea el – de Istoria muzicii rock. n anul ăla el a lipsit doar două săptămâni de la Buzău, în rest, în fiecare luni la ora 6.00 îl luam din gară, îl aduceam aici şi făcea două şedinţe cu sala arhiplină.
Relaţia era, m-am împrietenit cu mulţi... Cu cei de la Celelalte Cuvinte, cu cei de la Phoenix. Cu ei eram de mult în relaţii bune, din ’76, dinainte să plece. TOP T-ul s-a făcut foarte lejer, având relaţii bune cu ei... Plus că era foamea aia de cântat, erau trupe care nu aveau unde să cânte că nu erau atâtea cluburi câte sunt acum.
Holograful nu a plecat o săptămână din hotel, iar pe Călin Pop l-au urcat cu scaunul în autocar
Rep.: n atâţia ani, cu atâţia prieteni aţi avut în mod sigur şi nişte întâmplări de pomină. Poţi să ne împărtăşeşti câteva?
C.C.: Astea sunt multe; cei de la Holograf, de exemplu, nu au mai plecat o săptămână din hotel. Din varii situaţii, mă rog... De fapt nu toţi, Mugurel Vrabete şi Tino Furtună. Le plăceau fetele, au găsit ei ceva şi au rămas cam mult aici. Sau cu Călin Pop, de la Celelalte Cuvinte... Când au avut concert aici, afară, ei au cântat spre dimineaţă. Am stat cu ei la interviuri după concert până la 6.00 dimineaţa, pe urmă am rămas cu Călin Pop la o bere lungă şi, când colegii lui au vrut să plece, că aveau mult de mers până la Oradea, nu au mai putut să-l ridice de pe scaun, aşa că l-au luat cu tot cu scaun şi l-au urcat în autocar.
Rep.: La un moment dat, ţin minte că îţi lansaseşi şi un volum de versuri... De atunci ai mai scris ceva? Mai ai vreo lansare în proiect?
C.C.: Da, acum cinci ani, în 2006. Eu nu m-am considerat niciodată poet; volumul ăsta l-am scos la insistenţa fetei mele, care era atunci studentă la Universitatea de Artă din Bucureşti, şi tot ea a realizat grafica. Poeziile sunt scrise în perioada ’72-’77, multe dintre ele texte ale unor piese pe care le cântam atunci. Cum am spus, nu mă consider poet, cartea este fără preţ, este o carte pentru prieteni, doar am dăruit-o.
Rep.: mi aduc aminte că a avut parte de o lansare originală.
C.C.: n perioada aia era şi Hronicul Buzoian, era Călin Gheţu director la Cultură şi m-au chemat la teatru, unde se făceau lansări de carte. Avem cărţile aici la birou, dar m-am dus fără carte. Au zis unii “păi, cum dom’le, vii fără carte?”, dar eu îl luasem cu mine pe Florin Silviu Ursulescu, aşa că le-am spus “dom’le, eu l-am adus pe Florin Silviu Ursulescu, care o să-mi prezinte cartea deseară la TOP T” – chiar în ziua aia era şi TOP T-ul. Am lansat cartea de pe scenă, seara, zicând “uite aşa se lansează o carte”, iar Tolea a aruncat cărţile în public. Adică le-a lansat.
Rep.: Când nu eşti la birou şi nu eşti ocupat cu organizarea vreunui eveniment sau altceva legat de serviciu, cum îţi petreci timpul liber?
C.C.: De câţiva ani am avut două proiecte PHARE pe resurse umane, iar începând de anul ăsta avem un alt proiect pe doi ani de zile pe o sumă impresionantă pentru noi – 250.000 de euro – tot pe resurse umane. Prin urmare, acum e cam mult de muncă dar când vreau să mă liniştesc – eu de trei ani stau la Nenciuleşti; n-am casa terminată că muncesc la ea de opt ani de zile, dar am o căbănuţă în care stau – deci, când vreau să mă liniştesc, mă duc acolo, că e foarte bine. Mi-am aranjat curtea cum am vrut eu, pentru că acolo e multă piatră, iar acum am început să cresc găini... Din astea mai de rasă; pintenate, moţate.
Rep.: Pui la cale vreo fermă sau vreo afacere?
C.C.: Nu, eu ies mai mult în pierdere. Doar că e altceva când mănânci o ciorbă de cocoş, din ăsta, şi în plus îţi ocupi timpul. Am pus aproape 80 de pomi altoiţi, chiar şi smochini, o mică grădină... Mai am acolo şi doi câini, un ciobănesc bucovinean şi un ciobănesc carpatin. Carpatinul e căţea, o nebună, are şase luni şi aproape 40 de kilograme şi roade tot pe acolo. Acum o dresez. Mai am un cocker, vestitul Ness, pe care îl ştie toată lumea. Pe ăsta îl ţin la Buzău. n oraş stă şi fiica mea, stă şi nevastă-mea şi, normal, eu vin în fiecare zi acasă, dar seara dorm acolo, la ţară. E altceva, e o plăcere, mai ales vara, să dormi în aer curat.
Puţini sunt buzoienii iubitori ai rock-ului, folk-ului, jazz-ului sau blues-ului care să nu fi auzit sau să nu fi stat măcar o dată de vorbă cu Cornel Constantinescu, directorul de la “Casău”, care, deşi se declară un adept consacrat al “vechiturilor”, şi-a păstrat spiritul tineresc şi rebel de pe vremea când se întâlnea cu prietenii pe terasa de la “Gârboveaţă” sau făcea nopţi albe împreună cu Florian Pittiş, Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, cei de la Iris şi mulţi alţii, reuniţi în Clubul Z.
A fondat prima trupă de folk din Buzău şi a cântat cu alte câteva trupe de rock, dar consacrarea şi-a cunoscut-o ca organizator al Festivalului TOP T, pe care, împreună cu oamenii din echipa de organizatori, l-a făcut să devină cel mai vechi festival de acest gen din ţară.
Reporter(adica eu :P ): Printre admiratorii genului eşti cunoscut de majoritatea drept unul dintre veteranii rock-ului buzoian, unul care a făcut parte din primele găşti de rockeri din oraş şi din primele trupe buzoiene. Cum şi când ai prins “microbul”?
Cornel Constantinescu: In liceu, când eram la Eminescu, până în clasa a XI-a jucam fotbal la juniori, la fosta METALUL, iar un coleg de-al meu cânta în liceu cu încă patru (Dorin Costache îl cheamă, acum a plecat în Olanda) şi m-a auzit cântând odată, aşa că mi-a zis “hai mă, să cânţi cu noi”. Aşa m-am împrietenit cu ei, au dat un spectacol acolo în Eminescu şi, poate nu-ţi vine să crezi, era lume cum vezi la concertele alea mari de pe vremuri , cu Elvis, cu nu ştiu ce..., deci, se călcau în picioare, ţipau. Eh, aşa era atunci, în perioada aceea, prin anii ’69-’70. Am cântat cam un an şi jumătate în trupă, pe urmă, cam prin ’73, m-am apucat să cânt la chitară - am fost autodidact – şi am înfiinţat prima trupă de folk din Buzău, Civitas, împreună cu un flautist, Traian Muşat. Cântam la manifestări din astea literare, concerte înaintea unor trupe... Apoi, în perioada ’74-’76, cam aşa ceva, am fost într-un nucleu, să zic eu, “elevat” de muzicieni, am făcut parte din Clubul Z, care s-a numit mai târziu “Clubul de la ora 7” al lui Relu Gherghel. Acolo i-am cunoscut pe marii folk-işti şi am văzut chiar şi primele trupe; de exemplu, am văzut Iris-ul la primul concert în România, fără Minculescu, era cu Nuţu Olteanu, Emil Lechiţeanu şi cu “Pralea” Nelu Dumitrescu, la tobe. Nuţu a plecat pe urmă în Suedia, Emil a plecat în State... Deci, am văzut primele concerte ale trupelor mari care sunt acum la noi, am văzut ultimul concert a lui Phoenix înainte de a pleca din ţară; la două săptămâni după concert au fugit în Germania. Şi Harap Alb în prima formulă, cu Cristi Minculescu, ce să mai... a fost o perioadă mişto.
Rep.: Concertele astea bănuiesc că nu erau în Buzău.
C.C.: Nu, asta în Bucureşti, în fosta Casă de Cultură de pe strada Eminescu. Am fost la concerte şi ca organizator la Gala “Săptămâna”, şi aşa i-am cunoscut pe toţi. I-am cunoscut bine pe “Moţu” Pittiş, pe Nicu Covaci, pe Mircea Vintilă, Baniciu.
Venind în Buzău, am cântat prin mai multe trupe de rock, Manuscris, OK, Probă de microfon; chiar am luat premii la început la festivalul TOP T. La primele trei ediţii, am participat ca interpret. Cam asta ar fi... am cântat cam până în ’89, după care devenisem organizator la TOP T şi mă lăsasem de chitară.
Rep.: De ce? Nu voiai să intri în conflict de interese?
C.C.: Nu, nu era niciun conflict de interese, pentru că din ’86 eu n-am mai cântat pe scenă aici (Casa de Cultură a Tineretului – n.r.). Adică am cântat, dar în alte trupe, trupele Casei de Cultură a Tineretului. Ziceam că m-am lăsat de chitară dar mai pun mâna pe ea, aşa, din când în când.
Am făcut ce am vrut, NOI ne-am făcut viaţa frumoasă
Rep.: Ai trăit perioada anilor de glorie ai rock-ului şi erai şi la vârsta la care puteai trăi din plin acele vremuri. Care era atmosfera prin Buzău în perioada respectivă? La ce intensitate se trăiau acele vremuri?
C.C.: Da... în primul rând, aveam părul mai lung decit al tau, doi ani am stat netuns. Bineînţeles că am avut conflicte cu ăştia care erau activişti, comunişti, dar nu prea i-am băgat în seamă şi mi-am văzut de ale mele. Asta voiam să zic. NOI ne-am făcut viaţa frumoasă, chiar dacă nu aveai voie să cânţi aia, nu aveai voie să... nu ştiu ce. Am făcut ce am vrut noi şi atmosfera era frumoasă, pentru că eram un cerc restrâns de prieteni. Nu prea ne duceam noi prin cârciumi sau mai ştiu eu pe unde; erau locurile noastre – vestita Gârboveaţă, cofetăria – pe urmă în cercuri de prieteni, în cluburi literare. Cam ăsta era Buzăul, fiind oraş mic, cercul era foarte restrâns, în Bucureşti era cu totul altceva.
Rep.: Cu activiştii am înţeles că nu aveai cum să te împaci pe vremea aia, dar acasă, cu părinţii, ai avut aceleaşi discuţii?
C.C.: Nu, n-am avut probleme. Maică-mea chiar făcea o soluţie cu coji de nucă verzi şi-mi îngrijea părul ca să aibă un luciu deosebit. M-am tuns târziu, pe mine revoluţia – de fapt involuţia, că după 12 ianuarie a fost lovitură de stat – m-a prins cu părul lung. Aveam şi părul lung şi barbă. Am umblat cu părul strâns în coadă până prin ’94. Ştiu că în ’94, când am făcut TOP T-ul în Sala Sporturilor, aveam părul lung.
Rep.: Dacă tot am revenit la TOP T, ce te-a determinat să intri în rândul organizatorilor festivalului?
C.C.: Cum îţi spuneam mai devreme, la primele ediţii din ’83 până în ’86 am participat ca interpret, compozitor, vocalist chitarist, am luat şi premii cu Civitas la folk, cu Proba de Microfon şi Manuscris la rock. n ’86 am fost angajat aici, la Casa Tineretului, şi am participat ca organizator alături de o echipă foarte bună. Era Călin Gheţu director, eram eu adjunct – funcţia era alta, instructor principal mi se pare – Radu Gabriel, actorul, şi Nicuşor Tănase, care e profesor la Şcoala Normală. Eram o echipă bună şi cam toţi “eram cu rock-ul”, aşa că am făcut festivalul, cu toate problemele care erau atunci.
Rep.: De exemplu?
C.C.: Se cereau textele de la toate trupele, trebuia să le trimitem înainte, să le permită, să le dea aprobare de la Consiliul Judeţean... Dar semnam noi sau Gheţu punea ştampila, şi se cânta. Ştii ce cântau Timpuri Noi sau alte trupe atunci...
Cei care ascultă muzica asta nu sunt din ăia care nu-şi termină şcoala
Rep.: Vă gândeaţi că TOP T-ul o să ajungă cel mai bătrân festival de rock din ţară?
C.C.: Rock-ul este un mod de viaţă. Eu întotdeauna l-am considerat aşa, pentru că-ţi dă libertatea de a gândi şi de a gândi altfel. n general, cei care ascultă genul ăsta de muzică nu sunt din ăştia care nu termină şcoala, adică sunt în general băieţi deştepţi... copii deştepţi. Mă uit şi la generaţiile astea care vin; majoritatea rockerilor sunt de la Hasdeu, Eminescu, Liceul de Artă. n rest, se ascultă cu totul altceva, despre care nu vreau să pomenesc.
Revenind la TOP T, a fost greu la început. L-am făcut în ’91 şi apoi, un an, nu am mai putut să-l facem. Nu era Legea sponsorizării, era un vid, un gol. Abia în ’93 l-am făcut mai “moale” şi din ’94 a început să meargă şi a mers în continuu. O problemă a fost că pierdusem echipa aia – a plecat Radu Gabriel, a plecat Gheţu, a plecat Nicuşor Tănase. Dar au venit alţii, a venit Florin Artene, a venit Tolea Poştovei; nu i-am găsit eu, au venit ei alături de mine. Din ’94 am colaborat şi cu Florin, care era angajat aici, şi cu Tolea şi o perioadă cu Adi Vişteanu, care răspundea la DJTS de partea de tineret. Am mers înainte şi eu vreau să apuc ediţia 30. Şi aşa, acum tot greul îl duce Tolea, că el se ocupă aproape de tot, eu mai mult semnez. Am rămas, vorba lui “Moţu” Pittiş, cu vechiturile; aveam o emisiune cu Florin Artene la radio, îi zicea “Magazinul de Vechituri”, şi “Moţu” ne-a zis: “Voi, când v-aţi gândit la vechituri, v-aţi gândit la mine!.”
Rep.: Ştiu că şi el era o prezenţă obişnuită la Buzău şi la TOP T.
C.C.: A participat la câteva ediţii. Pe cel din ’94 l-a prezentat în întregime. Intr-un fel, ne-a şi impulsionat în perioada aia grea. Ca o chestie inedită, nostimă pentru alţii, dar pentru mine nu, în ’94, din cauza lipsei de bani – am plătit Holograful la vreo 10 ani după aia – am ajuns la spital. Am făcut criză de anxietate şi am ajuns la spital... Ce să-i faci, cere sacrificii şi rockul ăsta.
Rep.: Inevitabil, în toată perioada asta ai luat contact şi te-ai împrietenit cu o serie de personalităţi din mediul ăsta, nu neapărat artişti...
C.C.: Pentru mine, perioada prolifică a fost perioada de la Clubul Z, în Bucureşti, când i-am cunoscut pe majoritatea. De asta spun că pe urmă a fost uşor de făcut TOP T-ul, având relaţia deja creată cu ei. Mai ales cu Moţu, că m-ai întrebat mai devreme de el, care a avut în ’89 52 de şedinţe – aşa le zicea el – de Istoria muzicii rock. n anul ăla el a lipsit doar două săptămâni de la Buzău, în rest, în fiecare luni la ora 6.00 îl luam din gară, îl aduceam aici şi făcea două şedinţe cu sala arhiplină.
Relaţia era, m-am împrietenit cu mulţi... Cu cei de la Celelalte Cuvinte, cu cei de la Phoenix. Cu ei eram de mult în relaţii bune, din ’76, dinainte să plece. TOP T-ul s-a făcut foarte lejer, având relaţii bune cu ei... Plus că era foamea aia de cântat, erau trupe care nu aveau unde să cânte că nu erau atâtea cluburi câte sunt acum.
Holograful nu a plecat o săptămână din hotel, iar pe Călin Pop l-au urcat cu scaunul în autocar
Rep.: n atâţia ani, cu atâţia prieteni aţi avut în mod sigur şi nişte întâmplări de pomină. Poţi să ne împărtăşeşti câteva?
C.C.: Astea sunt multe; cei de la Holograf, de exemplu, nu au mai plecat o săptămână din hotel. Din varii situaţii, mă rog... De fapt nu toţi, Mugurel Vrabete şi Tino Furtună. Le plăceau fetele, au găsit ei ceva şi au rămas cam mult aici. Sau cu Călin Pop, de la Celelalte Cuvinte... Când au avut concert aici, afară, ei au cântat spre dimineaţă. Am stat cu ei la interviuri după concert până la 6.00 dimineaţa, pe urmă am rămas cu Călin Pop la o bere lungă şi, când colegii lui au vrut să plece, că aveau mult de mers până la Oradea, nu au mai putut să-l ridice de pe scaun, aşa că l-au luat cu tot cu scaun şi l-au urcat în autocar.
Rep.: La un moment dat, ţin minte că îţi lansaseşi şi un volum de versuri... De atunci ai mai scris ceva? Mai ai vreo lansare în proiect?
C.C.: Da, acum cinci ani, în 2006. Eu nu m-am considerat niciodată poet; volumul ăsta l-am scos la insistenţa fetei mele, care era atunci studentă la Universitatea de Artă din Bucureşti, şi tot ea a realizat grafica. Poeziile sunt scrise în perioada ’72-’77, multe dintre ele texte ale unor piese pe care le cântam atunci. Cum am spus, nu mă consider poet, cartea este fără preţ, este o carte pentru prieteni, doar am dăruit-o.
Rep.: mi aduc aminte că a avut parte de o lansare originală.
C.C.: n perioada aia era şi Hronicul Buzoian, era Călin Gheţu director la Cultură şi m-au chemat la teatru, unde se făceau lansări de carte. Avem cărţile aici la birou, dar m-am dus fără carte. Au zis unii “păi, cum dom’le, vii fără carte?”, dar eu îl luasem cu mine pe Florin Silviu Ursulescu, aşa că le-am spus “dom’le, eu l-am adus pe Florin Silviu Ursulescu, care o să-mi prezinte cartea deseară la TOP T” – chiar în ziua aia era şi TOP T-ul. Am lansat cartea de pe scenă, seara, zicând “uite aşa se lansează o carte”, iar Tolea a aruncat cărţile în public. Adică le-a lansat.
Rep.: Când nu eşti la birou şi nu eşti ocupat cu organizarea vreunui eveniment sau altceva legat de serviciu, cum îţi petreci timpul liber?
C.C.: De câţiva ani am avut două proiecte PHARE pe resurse umane, iar începând de anul ăsta avem un alt proiect pe doi ani de zile pe o sumă impresionantă pentru noi – 250.000 de euro – tot pe resurse umane. Prin urmare, acum e cam mult de muncă dar când vreau să mă liniştesc – eu de trei ani stau la Nenciuleşti; n-am casa terminată că muncesc la ea de opt ani de zile, dar am o căbănuţă în care stau – deci, când vreau să mă liniştesc, mă duc acolo, că e foarte bine. Mi-am aranjat curtea cum am vrut eu, pentru că acolo e multă piatră, iar acum am început să cresc găini... Din astea mai de rasă; pintenate, moţate.
Rep.: Pui la cale vreo fermă sau vreo afacere?
C.C.: Nu, eu ies mai mult în pierdere. Doar că e altceva când mănânci o ciorbă de cocoş, din ăsta, şi în plus îţi ocupi timpul. Am pus aproape 80 de pomi altoiţi, chiar şi smochini, o mică grădină... Mai am acolo şi doi câini, un ciobănesc bucovinean şi un ciobănesc carpatin. Carpatinul e căţea, o nebună, are şase luni şi aproape 40 de kilograme şi roade tot pe acolo. Acum o dresez. Mai am un cocker, vestitul Ness, pe care îl ştie toată lumea. Pe ăsta îl ţin la Buzău. n oraş stă şi fiica mea, stă şi nevastă-mea şi, normal, eu vin în fiecare zi acasă, dar seara dorm acolo, la ţară. E altceva, e o plăcere, mai ales vara, să dormi în aer curat.
Cătălin Tz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu